Frunza verde de albastru

Am lansat barca la apă!

Nu lenea mea proverbială e vinovată pentru felul în care am lăsat de izbelişte acest blog. De data asta chiar am fost ocupată cu o puzderie de proiecte, care mai de care mai interesante şi mai plăcute. Printre alte, ia uitaţi-va ce am comis în ultima vreme: FolkBlog - Blogorevista folkului românesc.

Sper să vă placă şi să mă vizitaţi şi acolo. Voi vieţui mai mult în această nouă căsuţă virtuală, la construirea căreia am pus foarte mult suflet. Asta nu înseamnă că nu voi mai reveni, din când în când cu noi poveşti şi pe acest blog.

Cum au dat cu bâta-n baltă Necioplit şi Gurăspartă

A fost o dată ca niciodată, că de n-ar fi nici n-aş mai povesti, pe când făcea plopul bere şi răchita cafenele, într-un ţinut îndepărtat, locuit de felurite soiuri de vietăţi, care mai de care mai năstruşnice, o tânără fecioară (la zodie bineînţeles) frumoasă şi năzdrăvană. Cum făcea parte din acel neam de vieţuitoare vrăjite cărora le-o cam ia gura pe dinainte, celelate lighioane o botezaseră Gurăspartă şi Gurăspartă i-a rămas numele. Gurăspartă era o mândreţe de fată, care se ţinea numai de pozne. Se spune că se hrănea din sevele multicolore şi sonore pe care se pricepea de minune să le stoarcă din vorbe rostite şi nerostite, iar setea şi-o potolea cu o licoare vrăjită, galben-aurie, spumoasă şi gustoasă, hrănitoare şi primitoare, pe care o servea, făra pahare, din sticlele verzui ce creşteau în plopii falnici de la marginea pădurii care împrejumuia ţinutul nostru de basm.
La prima vedere, Gurăspartă era de o mărinimie fără hotare, mărinimie pentru care era cunoscută în tot ţinutul. Când o vietate se afla în nevoie, când n-avea nici după ce bea apă, locuitorii ţinutului îi spuneau: „Mergi la Gurăspartă!” şi întradevăr amărâtul îşi potolea foamea şi mai ales setea, dacă asculta de această povaţă. Pentru că fata noastră găsea întotdeauna câte ceva pentru fiecare. Bogată nu era Gurăspartă. Asta o ştiau cu toţii. Dar se zvonea că ar avea o taină, că ştia un lucru de preţ care-i dădea o putere vrăjită. Unii, mai prăpăstioşi din fire, nici nu voiau să-i treacă pragul, oricât de lipiţi pământului ar fi fost. „E lucru necurat cu fata asta”, spuneau ei, „de unde are ea de dat ? Şi de ce m-ar ajuta pe mine fară să ceară nimic în schimb? Nu, nu, ceva nu-mi miroase a bine! Nu merg la Gurăspartă şi pace!”. Se mai zvoneau şi altele printre vieţuitoarele ţinutului nostru. Cei mai înţelepţi spuneau că trebuie negreşit să ne ferim de intenţiile bune. Că însuşi drumul spre iad ar fi pavat cu astfel de intenţii. Prin urmare, o fiinţă precum Gurăspartă ar avea, de bună-seamă, oarecari legături ascunse cu însuşi Necuratul în persoană. Dar Gurăspartă nici nu se sinchisea de părerile prăpăstioşilor sau ale înţelepţilor. În general, se spunea despre ea că nu prea se sinchiseşte de nimic. Că pentru ea, fie alba, fie neagră, tot un drac era!
Ei, dar vedeţi dumneavoastră, vorba unui coategoale, pripăşit şi el prin ţinutul nostru de basm, „înţelepţii nu degeaba e ei înţelepţi!”. Şi mai spunem şi noi: „prăpăstioşii nu degeaba e ei prăpăstioşi”. O fi rostind ei, înţelepţii, vorbe pe care un amărât de coategoale nu-i chip să le priceapă, dar vorbele astea au de fiecare dată darul de a-l pune pe gânduri chiar şi pe prietenul nostru mai sărac cu duhul. Aşa şi cu prăpăstioşii. Cele mai vesele şi mai lipsite de griji lighioane se feresc din calea prăpăstioşilor, ca nu carecumva vorbele lor înspăimântătoare să le strice voioşia şi să facă să le piară tot cheful.

Ei bine, şi în cazul de faţă, aveau şi înţelepţii şi prăpăstiosii, dreptatea lor. Gurăspartă avea un cusur şi cusurul acesta era legat chiar de marea ei taină, cea care îi dădea puterea cea vrăjtă. Trebuie sa ştiţi şi voi că fata noastră trăise adevărate vremuri de restrişte de-a lungul vieţii sale, vremuri în care n-avea nici după ce bea apă. Ceruse şi se milogise atât de mult încât ei însăşi i se făcea lehamite de propria-i soartă. Dar ce era de făcut? Încercase de toate, că leneşă nu era, făcuse pe dracu în patru să se căpătuiasca cumva, dar se părea că soarta-i era împotrivă. Cum stătea Gurăspartă într-o seară în bordeiul ei sărăcăcios, gândindu-se cum să o mai scoată la capăt cu sărăcia lucie în care trăia, iată că i se înfăţişă un duh al pădurii, răsărit ca din pământ. „Aud că eşti nemulţumită cu soarta ta, Gurăspartă!” îi spuse acesta cu un glas hodorogit „Că tare nu îţi place că eşti nevoită să ceri de la alţii.”. „Nu-mi place, duhule. Cum să-mi placă? E tare ruşinos şi umilitor. Dar n-am încotro!”, răspunse suspinând Gurăspartă. „Dar să dai îţi place?” întrebă duhul trăgându-i cu ochiul. „Să dau? Ce să dau, păcatele mele? De unde să dau? Că n-am nici pentru mine. Dac-aş avea de dat aş da cu dragă inimă dar aşa…” răspunse fata noastră lăsând capul în pământ. „Ascultă-mă pe mine, Gurăspartă, că-s mai bătrân decât timpul şi am cutreierat pământul în lung şi în lat” spuse duhul şi scoase, nu se ştie de unde, două sticulţe verzui, cu o licoare aurie şi spumoasă, „Aşează-te şi bea împreună cu mine. E o licoare vrăjită, îţi ţine şi de foame şi de sete, şi în plus îţi mai dă şi poftă de vorbă.Uite cum stau lucrurile, Gurăspartă. Din moşi strămoşi se spune că cine dă, va primi înapoi înzecit, uneori chiar însutit. Eu zic, totuşi, să nu exagerăm. Înzecit e suficient. Aşadar, vrei să scapi de sărăcie şi mai ales de cerşetorie? Nimic mai simplu! Dă din puţinul tău! Şi vei vedea apoi ce se petrece!” spuse duhul trăgându-i şiret cu ochiul. Ridică apoi sticluţa lui verzuie, închină cu Gurăspartă, apoi se făcu nevăzut, de parcă-l înghiţise pământul.

Gurăspartă rămase prostită. Vis să fi fost or aievea? Se frecă la ochi nedumerită. De n-ar fi fost sticluţa verzuie care rămăsese zâmbitoare pe măsuţa din bordeiul ei, ar fi zis fata noastră că, de bună-seamă, foamea o făcuse să aibă vedenii. Luă Gurăspartă sticulţa şi bău cu sete din spumoasa licoare aurie. Pe dată se simti parca mai întremată, nici foame nu-i mai era şi nici sete dar îi venise un chef teribil de stat la taclale. Şi tocmai atunci se nimerise să treacă pe lângă bordeiul ei o babă gheboasă, mărunţică şi cu faţa tare scofâlcită. Cum rar se întâmpla ca cineva să treacă pe lângă casa ei, Gurăspartă se bucură foarte. O chemă pe babă înăuntru, turnă într-un pahar jumătate din ce rămăsese în sticluţa verzuie şi-i dădu babei să bea. Ba mai găsi şi un codru de pâine uscată, îl împărţi pe din două şi o îmbie pe babă să mănânce. Baba, pasămite era tare flămândă căci ochii îi sclipiră la vederea cojii uscate de pâine de parcă ar fi văzut cine ştie ce bunătăţi alese. Luă baba pâinea uscată, o inmuie în licoarea aurie (că n-avea biata un dinte în gură) şi tare se mai lumină la faţă după ce înfulecă cu poftă. Se puseră amândouă pe vorbă de nu le mai puteai opri, îndrugau verzi şi uscate, spuneau vrute şi nevrute şi râdeau cu gura până la urechi de ai fi zis că nici una nu mai ştia ce înseamnă sărăcia , mâhnirea şi nevoile vieţii.

Gurăspartă băgă de seamă că, pe măsură ce orele nopţii se scurgeau, ghebul din spatele babei se micşora, faţa i se netezea şi chiar începuseră să-i crească dinţişori albi de lapte. Ce bazaconie o mai fi fost şi asta, fata noastră nu mai pricepea! Dar nici de mirat nu se mai mira!

Era aproape de răsăritul soarelui când baba sări sprintenă în picioare. Nu mai era deloc mărunţică, ba chiar o întrecea şi pe Gurăspartă în înălţime, şi nici urmă de cocoaşă nu se mai zărea pe spatele babei, acum drept ca al unei femei în putere. „Ei, Gurăspartă, draga mea, e timpul să plec” îi spuse aceasta. „Tare îţi mulţumesc pentru omenie! Ca să te răsplătesc îţi voi spune o taină. Află că eu nu sunt o babă oarecare. Sunt o babă-de-noapte. Noi, babele-de-noapte, după cum ne-o spune şi numele, suntem babe fermecate doar noaptea. Cum răsare soarele, ne şi preschimbăm în fecioare de împărat haine şi necugetate. Noaptea însă, când suntem babe, avem sufletul bun, chiar dacă chipul ne e cam slut şi scofâlcit. Uite cum stau lucrurile, fata frumoasă, de nu treceam eu pe lângă bordeiul tău, tocmai când ţi se făcuse ţie mai mare poftă de vorbă, de nu mă pofteai să stau cu tine la masă şi să gust din puţinul tău, în mare bucluc ai fi putut intra.”, „Vai de mine!”, spuse Gurăspartă, „Ce înseamnă vorbele acestea?”, „Nu te-a vizitat în seara asta un duh al pădurii?”, întrebă baba-de-noapte, „Ba m-a vizitat!”, răspunse fata „Află, draga mea, că duhul ce ţi-a călcat pragul e atât de bătrân şi de ramolit încât de cele mai multe ori uită şi pentru ce a venit. Niciodată nu-şi duce vorba până la capăt şi dispare când ţi-e lumea mai dragă. Iar când reuşeşte să dea o povaţă bună, o dă numai pe jumătate. Uite aşa se nasc mari încurcături pe care noi, babele-de-noapte trebuie, mai apoi, să le descurcăm. Dacă mai e chip să le descurce careva! Că uneori le încurcă aşa de rău de nici noi nu ne mai pricepem să le dăm de capăt. Eu una, încerc să apar înainte să se încurce iţele şi să dau povaţa pe care ramolitu’ de duh uită să o dea. Aşa mă scutesc de o muncă în plus. Draga mea Gurăspartă, află că povaţa ce ţi-a dat-o duhul de pădure e cât se poate de bună doar că, bătrân şi aiurit cum este, a uitat să-ţi spună lucrul cel mai important şi anume: niciodata, draga mea, dar niciodată, nu care cumva să dai în patima socotelilor. Carevasăzică azi dai un bănuţ unui suflet sărman, foarte bine faci! Dar să nu te puna păcatele să începi să socoteşti şi să te gândeşti dinainte la bucuria pe care ţi-o vor aduce cei zece bănuţi pe care îi vei primi înapoi. Nici să nu aştepţi vreodată ca darul înzecit să se întoarcă de la aceeaşi vietate pe care tu ai ajutat-o la nevoie! Nu aştepta ca cel pe care azi l-ai cinstit cu mâncare şi băutură, să-ţi bată mâine la poartă cu braţele încărcate. Dacă vei gândi astfel, nu numai că nimic din ceea ce vei da nu se va mai întoarce, dar ţi se va şi lua câte ceva de preţ ori de câte ori vei uita de povaţa mea.”
În timp ce vorbea, faţa babei de noapte întinerea de-a binelea iar hainele ei ponosite începeau să strălucească asemenea straielor împărăteşti. „Să i se taie capul!” strigă dintr-o dată, cu un glas cristalin de domniţă, baba-de-noapte, care pesemne că se preschimbase în haina fată de împărat. Dar nu apucă bine să se dezmeticească Gurăspartă, că fata-babă se făcu nevăzută.
A doua zi de dimineaţă, când se trezi Gurăspartă (după un somn anevoios cu vise care mai de care mai năstruşnice în care babele erau duhuri, duhurile fete de împărat, fetele de împărat erau ba tinere şi frumoase, ba bătrâne şi gheboase de nu mai înţelegea fata noastră în ce vis se află) nu mică îi fu mirarea când găsi, pe măsuţa din bordeiul ei, zece pâiniţe moi şi calde şi lângă ele zece sticluţe verzui în care licoarea aurie dănţuia voioasă şi gazoasă. Carevasăzică ea o omenise pe baba-de-noapte fără să se gândească o clipă la cuvintele duhului de pădure, fără să socoteasca, fără să înmulţească cu zece, fără să aştepte ceva în schimb. Şi uite că minunea se înfăptuise!
Dar să nu mai lungim vorba de pomană. Ce trebuie să ştiţi dumneavoastră este că, din acea zi, Gurăspartă, ascultând de sfatul oaspeţilor ei fermecaţi, începuse, încetul cu încetul, să o ducă mai bine. Pe deasupra, mai căpătase Gurăspartă şi fel de fel de puteri vrăjite şi nemaipomenite. Dacă înainte vreme, picior de om sau altă vieţuitoare abia de-i mai călcase pragul, acum la Gurăspartă era toată ziua plin de oaspeţi care mai de care mai hazoşi şi mai mărinimoşi. I se dusese fetei vestea în tot ţinutul.
În zilele obişnuite, lui Gurăspartă nu-i venea greu să asculte de povaţa dată de baba-de-noapte. Căci descoperise fata noastră o adevărată plăcere în a da şi celorlalţi din ceea ce avea. Se simţea acum deasupra tuturor. Ea, care se milogise de nenumărate ori, ea, care fusese nevoită să ceară de la cei care aveau şi care, nu de puţine ori, o izgoniseră cu vorbe de ocară, tocmai ea era acum cea care dădea celorlalţi şi asta o umplea de o bucurie fără seamăn. Îi plăcea să se uite în ochii flămândului care înfuleca din bucata de pâine pe care i-o dădea, să-i vadă bucuria şi recunoştinţa pe chip. În astfel de clipe, Gurăspartă se simţea o adevărată stăpână. Şi nu e puţin lucru, pentru cineva care dusese traiul pe care-l dusese Gurăspartă, să se simtă, măcar pentru o clipa, stăpânul celorlalţi.
Ei, dar vedeţi dumneavostră, erau şi zile în care Gurăspartă uita de povaţă şi o apucau aşa, tam-nesam, socotelile. Uneori îi venea tare greu să se abţină şi, uitând de povaţa babei-de-noapte, începea să socotească. Asta se întâmpla, ce-i drept, în zilele mai negre, când i se părea că are prea puţini bănuţi aurii şi că sticluţele verzui se împuţinau văzând cu ochii. Atunci se speria Gurăspartă. Dacă va rămâne din nou pe drumuri? În astfel de clipe îşi amintea de fiecare vietate flămândă sau însetată care îi trecuse pragul şi pe care o omenise. Şi atunci se apuca de socoteli şi i se părea că este în pierdere, că nu tot ce a dat i s-a şi întors. Dar nu bine îşi începea Gurăspartă complicatele socoteli că se şi împlinea ce-i profeţise baba-de-noapte şi de fiecare dată fata noastră iesea în pagubă. Aşa s-a întîmplat şi în istoria cu Necioplit.
Necioplit făcea parte dintr-un neam de piticdecopaci. Piticdecopacii erau nişte vietăţi năstruşnice, mici de o schioapă şi veseli nevoie-mare despre care se spune că ar fi fost plăsmuiţi din trunchiuri de copac, de către un meşter iscusit şi vrăjit care, mai apoi, i-ar fi stropit cu apă vie dându-le astfel viaţă. Majoritatea piticdecopacilor erau foarte bine alcătuiţi, în ciuda înălţimii lor, căci meşterul cel iscusit îi lucrase pe toţi cu multa migală şi pricepere. Doar câţiva dintre ei nu ieşeră tocmai aşa cum meşterul şi-ar fi dorit. Pesemne că nu-i cioplise cum se cuvine căci aveau fie urechile prea mari, fie nasul borcanat, fie cate o mână mai scurtă decât cealaltă. Dar, în ciuda acestor neajunsuri, tocmai aceştia erau cei mai năzdrăvani, mai isteţi şi mai înzestraţi piticdecopaci. Dintre ei făcea parte şi Necioplit, eroul poveştii noastre.
Necioplit şi Gurăspartă s-au întâlnit din întâmplare lângă o baltă fermecată. Era balta de cuvinte, pe care Gurăspartă o descoperise de ceva vreme. In balta asta creşteau sute şi mii de cuvinte meşteşugite, savuroase, jucăuşe şi ghiduşe. Gurăspartă avea o bâtă fermecată. Cu bâta asta lovea cu putere în baltă şi pe nesimţise ieşeau la iveală cuvintele cele mai năstruşnice care dormeau pe fundul îndepărtat al apei. Gurăspartă lua fiecare cuvânt în palma ei albastră, şi îl întorcea de pe o parte pe alta cu cele şase degete ale sale, lungi şi subţirele şi tare se mai înveselea privindu-l. Scotea apoi, din tolba ei fermecată, de care niciodată nu se despărţea, un cleştişor de argint cu mânere de chihlimbar şi un ulcior mititel de culoarea smaraldului. Cu ajutorul cleştişorului apuca năstruşnicul cuvânt de coadă sau de o aripă şi-l scutura cu grijă deasupra mititelului ulcior care pe dată se umplea cu o băutură colorată şi înmiresmată. Apuca apoi Gurăspartă cu dinţişorii ei străvezii cuvântul stors de seve, îl ronţăia cu nesaţ apoi dădea pe gât băutura înmiresmată. Tare o mai desfăta pe fata noastră toată treaba asta. Râdea şi ţopăia lângă balta fermecată şi căuta mereu alte şi alte cuvinte, care mai de care mai sonore şi mai multicolore.
Puţine vietăţi puteau înţelege veselia lui Gurăspartă atunci când se înfrupta din balta de cuvinte. Neciopit însă o înţelegea cu asupra de măsură. Căci tare îi mai plăcea şi lui gustul cuvintelor din balta fermecată. Le pescuia cu o undiţă făurită anume pentru astfel de trebuşoare sinuoase şi migăloase, le storcea într-un degetar de cleştar şi râdea cu gura până la urechi când se infrupta dintr-îsele.
Nu e de mirare că cei doi s-au înţeles de minune încă de la început şi că, în scurt timp, s-a legat între dânşii un curat prieteşug. Căci împreună pescuiau mai multe, mai fistichii şi mai poznaşe cuvinte, se desfătău şi râdeau cu poftă de-ţi era mai mare dragul.
Când se săturau de cuvintele din baltă, cei doi se căţărau într-o răchită vrăjită, înaltă până la cer, pe ramurile căreia creşteau căsuţe colorate în care, nişte vrăjitori dibaci, cu turbane pe capetele lor negricioase, preparau o băutură neagră, amară şi înmiresmată. Cei doi, însă, nu pentru băuturile negricioase veneau aici ci pentru o altă licoare, una galben-aurie, spumoasă şi gazoasă, servită în sticluţe verzui şi zâmbitoare. Căci într-una din căsuţele crescute în uriaşa răchită, un bătrânel cu barbă argintie, lungă până la pământ, vindea, în schimbul unui bănuţ auriu, sticluţa cu spumoasa licoare. Trebuie să vă mai spun că mai avea Gurăspartă o patimă de-a dreptul arzătoare. Îi plăcea să soarbă cu nesaţ din nişte paie lungi şi plumburii care o făceau să scoată fum pe nas şi flăcări pe urechi. Lucrul ăsta o desfăta pe Gurăspartă la culme. În schimbul unui alt bănuţ auriu, Gurăspartă lua, tot de la bătrânelul cu barbă argintie câte o cutiuţă lucitoare plină cu paie plumburii gustoase şi ameţitoare.
Stând într-o seară lângă balta vrăjită, Necioplit începu să se plângă de o sete năpraznică, o sete atât de mare pe care doar licoarea aurie ar fi putut să o stingă. Dar vai! Nu mai avea niciun bănuţ auriu! Gurăspartă avea puţini, dar îndeajuns să-şi potolească setea amândoi. Necioplit îi jurase că, peste trei zile şi trei nopţi, când toţi piticdecopacii primesc bănuţii lor aurii, îi va întoarce, negreşit datoria. Zis şi făcut! Se suiră în răchită până la căsuţa bătrânelului cu barbă argintie şi îşi potoliră setea. Băură câte trei sticluţe verzui cu licoare dănţuitoare şi plecară apoi către casele lor. Dar, vedeţi dumneavostră, încă de pe acum Gurăspartă a noastră, se gîndea, cu jind şi sete mare, la cele trei sticluţe zâmbitoare, pe care negreşit i le va da Necioplit, de îndată ce piticii de pădure îşi vor primii leafa lor aurie.
Trecură astfel cele trei zile şi trei nopţi. După ce s-au desfătat la balta de cuvinte, cei doi s-au suit, după obicei, în răchita fermecată. În căsuţa bătrânelului cu barbă aurie era mare chef şi veselie. Cei doi au fost poftiţi la o masă mare, la care benchetuiau fel de fel de vietăţi vesele şi cu mare poftă de petrecere. Au petrecut ei ce au petrecut dar a venit şi timpul să meargă către casele lor. Pe când îşi făceau cu toţii socotelile, Gurăspartă trăgea şiret cu urechea la vorbele lui Necioplit care socotea cu voce tare tot ce avea de plătit. Ascultând, cu urechile ciulite, Gurăspartă nu auzi ca Necioplit să fi pomenit şi de cele trei sticluţe verzui cu licoare aurie pe care ea le sorbise cu nesaţ în seara aceea. Văzând una ca asta Gurăspartă se mânie cumplit, plăti bătrânelului trei bănuţi aurii şi ieşi val vârtej din căsuţa, coborî din răchită şi dusă a fost. Necioplit însă nu băgă de seamă căci era adâncit într-o istorisire poznaşă, împreună cu un alt piticdecopac ce şedea cu el la masă.
Gurăspartă ajunse acasă neagră de supărare, cu o falcă în cer şi una în pământ. Uitase de toate poveţele, uitase de duhul de pădure şi de baba-de-noapte căci una ca asta era prea de tot să i se întâmple. Pe dată dădu în patima socotelilor. Adică ce erau trei bănuţi aurii? Nici măcar nu-i voise înzecit. Trei sticluţe verzui nu erau mare scofală! Dintr-ăsta-mi era Necioplitu? Dintr-atâta se zgârceşte? Începu să se învârtă mânioasă prin casă tot pufăind dintr-un pai plumburiu. Scotea acum flăcări şi pe nas de supărare iar ochii ei, de culoarea rubinului, aruncau in jur scantei mânioase. Necioplitul! Pastramagiul! Maţe fripte! Coate goale! (să-l fi citit Gurăspartă pe Caragiale??). Las că nu scapă el nepedepsit! Auzi cine şi-a găsit să se pună tocmai cu mine! De mânie, lui Guraspartă i se facu parul maciuca. Era foc şi pară. Ba începu să-şi amintească şi de nenumăratele pâiniţe calde şi pufoase pe care i le dăduse lui Necioplit să le mănânce când era flămând şi n-avea de-ale gurii în bocceluţa lui de piticdecopac.
Vă spuneam, la începutul poveştii, că fata noastră făcea parte dintr-un neam de vieţuitoare vrăjite cărora le-o cam ia gura pe dinainte. Ei bine, aflaţi că lucrul ăsta se întâmpla ori de câte ori era mânioasă pe ceva sau pe cineva. Când Gurăspartă se mânia năpraznic, gura îi sărea singură de la loc şi îşi lua zborul în văzduh. Cum întâlnea o vieţuitoare, cum cobora şi începea să tuuuuruuuuie de n-o mai puteai opri. Cine nimerea prin apropiere nu mai avea scăpare. Căci începea gura să-şi verse amarul, să spună tot ce avea pe inimă, să îndruge vrute şi nevrute, să blesteme, să drăcuiască şi să împroaşte cu venin. Nu era chip să scapi, căci gura se ţinea scai după tine! Aşa se întâmplă şi de data asta. Căci Gurăspartă se mîniase foarte! Zbură gura năzdrăvană de la stăpâna ei şi o luă aiurea pe coclauri într-un zbor îndrăcit. Colindă gura, în felul acesta, întreg ţinutul şi împuie capetele vieţuitoarelor pe care le întâlni în cale. „Vai, vai!” se căina gura cea năzdrăvană. „Mare mojic e Necioplit! Cum de nu-i e lui ruşine obrazului, vă întreb? Pai sigur că da, Neciopitul tot neciopit rămâne! Până la urmă şi-a dat el arama pe faţă! Nu ştiu cum de-l mai rabdă pământul!” şi începea să turuie toată tărăşenia cu Necioplit de nu mai ştiai pe unde să o iei la goană din calea ei.
Într-un târziu, se întoarse gura acasa, căci Gurăspartă se mai potolise. Luase o hotărâre măreaţă: Necioplit trebuia pedepsit! O asemenea faptă nu putea fi dată uitarii aşa, cu una cu două. Să se înveţe minte ticălosul! De azi înainte nu mai avea să-i spună o vorbă! Mută va fi pentru el! Cât despre pescuit de cuvinte poznaşe împreună cu aşa un mârlan, nici nu mai încăpea vorbă!
Zis şi făcut. Dis-de dimineaţă, Gurăspartă se aşeză cu bâta-i fermecată la marginea bălţii vrăjite şi îşi înfundă în urechi două scoici mititele de cristal. Erau scoicile ei cântătoare. Când şi le punea în urechile-i de abanos, Gurăspartă nu mai ştia de nimeni şi de nimic, într-atât o vrăjea cântecul ameţitor al scoicilor fermecate.
Când piticdecopacul nostru descinse şi el lîngă baltă, fata noastră nici nu se sinchisi. Nu îşi mai scoase scoicile de cristal din urechile-i lucitoare ca să îi dea bineţe, cum făcea în fiecare zi. Zadarnic încercă Necioplit să scoată o vorbă de la Gurăspartă căci, gura ei, care cu o noapte înainte umblase pe coclauri, era acum ferecată. Degeaba o îmbie cu cele mai de soi cuvinte încă nerostite, căci fata noastră era de neînduplecat. Iar Necioplit nu putea pricepe nimic. Se gândi el şi se răzgândi dar nu reuşi să înţeleagă pricina tăcerii lui Gurăspartă.
Am uitat însă să vă spun că fata noastră nu reuşea să ţină prea multă vreme mânie pe cineva. Mânia ei ardea năpraznic, ce-i drept, dar se şi stingea la fel de repede precum se aprindea. Zadarnic se mai agăţa ea de ultima scânteie încercând să reaprindă focul dogorâtor ce o mâniase cu cateva clipe mai devreme, căci o dată ce furtuna trecuse nu mai era chip să o dezlănţuie din nou! Aşa se întâmplă şi de data asta. Când se lăsă seara, din mânia fetei noastre abia dacă mai rămăsese o scânteie mică mică şi asta abia de mai pâlpâia în bătaia vântului. Şi cum o apucase o sete arzătoare hotărî să urce în răchită. Cu glas mieros îl chemă şi pe piticuldecopacul nostru care acum stătea îmbufnat cu undiţa în mână şi ronţăia, fără prea mare poftă, un cuvânt verde-albăstriu cu peri ţepoşi şi coadă cărămizie. Necioplit făgădui că va veni şi el puţin mai târziu. Şi Gurăspartă plecă spre răchita fermecată.
Ce nu ştia Gurăspartă a noastră însă, era că, în timp ce ea se pierduse prin hotarele întinse pe care cântecul scoicilor cântătoare i le întindeau în faţă, lângă baltă tocmai poposise un broscozaur negru albăstrui, prieten bun cu Necioplit. Acesta venise degrabă să-i povestească pritenului său o istorie nemaoipomenită care pesemne că-l privea chiar pe piticdecopacul nostru. Cu o seară înainte broscozaurul se grăbea să ajungă la căsuţa lui (unde broscozaura sa îl aştepta nerăbdătoare), când se pomeni că din văzduh coboară ţintă spre el o vietate nemaivăzută. Arăta ca o gură înaripată şi se căina cât o ţineau puterile: „Mare mitocan e piticdecopacul Necioplit! Uite ce tare m-a supărat. Of, of! E plină lumea de neobrăzaţi de toate felurile dar ăsta îi întrece pe toţi!” Apoi se ţinu scai de capul broscozaurului şi-i turui întreaga păţanie cu cele trei sticluţe verzui cu licoare aurie, de nu mai ştia biata vietate cum să scape de gura veninoasă şi mânioasă care i se abătuse în cale.
Auzind Necioplit vorbele prietenului său înţelesese acum strania purtare a lui Gurăspartă dar tare se mai înnegură la faţă. Căci, vedeţi dumneavoastră, aşa necioplit cum era, piticdecopacul din povestea noastră, nu uitase, în seara cu pricina, de sticluţele verzui pe care făgăduise să i le înapoieze lui Gurăspartă şi nici nu se gândea să nu plătească pentru ele. Doar că, prins cum era în istorisirea sa cu celalalt piticdecopac de la masă, nu băgase de seamă când plecase Gurăspartă şi nici nu înţelesese de ce îi mai rămăseseră trei bănuţi aurii după ce îi plătise bătrânelului cu barba argintie.
Aşadar Gurăspartă se cam pripise. Iar Necioplit era el acum negru de supărare. Carevasăzică de-asta-mi era Gurăspartă! Păi nu degeaba îşi poartă ea numele! Uite cum i-o ia gura pe dinainte! Câtă neobrăzare! Adică nu putea ea oare să vină şi să-i zică verde-n faţă ce o doare? Atunci se rezolvau problemele! Dar nu, nu! Ea şi-a trimis gura să zboare în văzduh să-l facă de ocară tocmai pe el, piticdecopac cinstit! „Şi acuma ce mai pune ea oare la cale?” se întrebă necioplit când rămase singur lângă baltă tot ronţăind la cuvântul cu peri ţepoşi. „De ce mă cheamă în răchită după ce, o zi întreagă, nici nu s-a sinchisit de mine? Bag de seamă că pune la cale o treabă mârşavă, că vrea răzbunare. Vrea să se pună cu mine? Fie! Să vedem ce o să iasă şi pe unde mai scoate ea cămaşa!”. Se ridică Necioplit de lângă baltă, îşi luă bocceluţa în spinare şi porni spre răchita fermecată. Pe drum mai întâlni câţiva prieteni şi îi chemă cu el. „Numai bine”, se gândi Necioplit „Cine ştie? Poate voi avea nevoie de întăriri!” Ştia şi el prea bine că atunci când se mânia Gurăspartă vai şi amar putea să fie!
Ce nu ştia însă Necioplit era că fetei noastre de pe acuma îi trecuse de tot supărarea. Stătea la masă în căsuţa din răchită cu nişte vieţuitoare poznaşe şi-şi bea licoarea aurie râzând cu poftă mare când piticdecopacul, împreună cu prietenii săi, descinseră la masă. Se aşeză Necioplit într-un loc mai ferit şi dădu bineţe cu jumătate de gură. Mai departe nu mai scoase nici o vorbuliţă! Acum îşi ferecase el gura! Nici mâc nu spunea, nici o privire nu-i arunca fetei noastre care, de supărare începu să râdă mai cu foc de glumele vieţuitoarelor poznaşe şi să facă din nou pe nisnaiul. Bău Gurăspartă trei sticluţe verzui cu licoare aurie, termină şi o cutiuţă lucitoare cu paie plumburii şi văzând că nu-i chip să intre în vorbă cu Necioplitul îi sări muştarul din nou. Carevasăzică Necioplitul tot necioplit era! Şi când te gândeşti că ea-l iertase pentru ce îi făcuse cu o seară înainte! Focul năpraznic al mâniei se aprinsese din nou în pieptul lui Gurăspartă şi ardea acum cu tărie. Asta era prea de tot! La o asemnenea mârlănie nici nu se putea injosi să răspundă. Se ridică şi plecă fără nici o vorba, plăti trei bănuţi aurii bătrânelului cu barbă argintie, ieşi din căsuţă, cobori din răchită şi o luă la sănătoasa.
Ajunse Gurăspartă la căsuţa ei tot tunând şi fulgerând. Şi cât pe-aci să-şi ia zborul şi gura cea năzdrăvană când Gurăspartă auzi nişte ciocănituri în geam. Era o pasăre măiastră din aceea care aduce veşti de la mare depărtare în doar câteva clipe. „Veste de la piticdecopacul Necioplit!” ciripi pasărea. „ Întoarce-te urgent în răchită cu un bănuţ auriu căci n-ai plătit pentru pachetul de paie plumburii! Iar moşneagul cel argintiu îmi cere mie socoteală!” Gurăspartă ardea de o ciudă cumplită. Uitase întradevăr să plătească pentru paiele ei arzătoare! „Spune-i domnului Necioplit să plătească el pentru mine iar mâine dimineaţă negreşit îi voi înapoia bănuţul auriu”. Pasărea măiastră se făcu nevăzută dar numai pentru o clipă căci imediat reapăru la geamul lui Gurăspartă: „Domnul Necioplit spune că nu mai are nici un bănuţ auriu! Aşadar binevoieşte să mergi degrabă la căsuţa din răchita fermecată”. Auzind una ca asta Gurăspartă se înfurie de-as binelea. Ieşi din casa val-vârtej şi se îndreptă, cu pas apăsat şi hotărât, înspre răchita fermecată, intră în căsuţă, dădu bănuţul auriu batrânelului cu barba argintie apoi, cu o falcă în cer şi una în pămât, se îndreptă spre masa lui Necioplit şi-l invită afară să împartă ce aveau de împărţit.
„Adică nu te supara măi Necioplit” îi spuse ea piticdecopacului când ajunseseră în faţa căsuţei din răchită, pe o creangă groasă şi unduitoare. „Nu-mi spune tu mie că un bănuţ auriu nu aveai, tocmai astăzi când orice piticdecopac îşi primeşte leafa aurie!” Dar vedeţi dumneavoastră, piticdecopacul nostru credea că tocmai în felul ăsta se răzbunase pe el Gurăspartă. Se aşteptase ca ea să plece fără să plătească şi, când se făcuse socoteala chiar se miră că îi lăsase pe cap doar pachetul de paie plumburii şi arzătoare. Ei dar şi aşa tot nu putea să nu i-o plătească! Păi cine îşi imagina ea că e el? Un nătăfleţ, un coatgoale! Vrea război? Război o să aibă!
Războiul totuşi nu a mai avut loc căci, isteţi cum erau, eroii poveştii noastre au reuşit, în cele din urmă, să descurce iţele întregii istorii. A înţeles Necioplit că fata noastră chiar uitase de pacheţelul cu paie plumburii şi poate chiar îi păru rău că o pusese să facă cale întoarsă pentru un bănuţ auriu. A înţeles şi Gurăspartă că se pripise şi se mâniase degeaba. Şi mai ales, a înţeles în ce bucluc o băgase gura ei cea năzdrăvană. Căci acum era mai necioplită chiar decât Necioplit în persoană.
Ajunsă acasă, Gurăspartă nu se mai miră că îi lipseau trei bănuţi aurii căci ştia ce se petrecuse. Îşi aminti de duhul de pădure, de baba-de-noapte şi de poveţele lor. Dăduse în patima socotelilor şi îşi primise pedeapsa cuvenită.A doua zi, dis de dimineaţa, lângă balta fermecată, Necioplit şi Gurăspartă, văzură că, peste noapte, răsărise un câmp înmiresmat, plin cu busuioc. Amândoi au înţeles ce aveau de făcut: să dreagă busuiocul! Noroc că erau tare pricepuţi la astfel de trebuşoare drept pentru care au şi isprăvit până la apusul soarelui. Şi uite aşa, dragii moşului, s-a încheiat toată tărăşenia.
Ei acuma ce să vă mai spun? Că necioplitul tot necioplit rămâne iar o gurăspartă tot nu-şi poate opri gura năzdrăvană să i-o ia pe dinainte, asta o ştim cu toţii. Eroii noştrii s-au mai cuminţit şi s-au mai înţelepţit după această păţanie, nu zic ba. Dar mai au şi ei scăpările lor. De pildă, Necioplit, când are o zi mai proastă, este atât de urzuz încât uită şi să dea bineţe.
Cât despre Gurăspartă să nici nu mai vorbim! A încercat ea felurite tertipuri ca să-şi poată ţine gura cea năzdrăvană în frâu dar nu a fost chip! În cele din urmă, a ajuns la un vrăjitor vestit care a învăţat-o ce şi cum să facă: gura nu şi-o putea ţine acasă atunci când acesteia îi venea poftă de zburat pe coclauri dar putea să-i vină de hac intr-alt fel. Să-i ia vocea! În felul acesta putea gura năzdrăvană să tot zboare daca nu mai avea cu ce să turuie. Învăţă Gurăspartă ce să facă ca să-şi păstreze vocea numai pentru ea şi să nu o lase să plece cu gura cea năzdrăvană. De acum nu mai avea de ce să se teamă. Gura năzdrăvană nu o mai putea băga în bucluc!
Cel puţin aşa credea biata Gurăspartă. Dar vedeţi dumneavostră, dragă cititorule, gurile năzdrăvane nu se lasă aşa, cu una cu două! Aşa şi gura lui Gurăspartă. Când văzu că nu mai are voce nu se descurajă. Zbură ea ce zbură prin văzduh până văzu, într-o căsuţă, pe masa unui cărturar, un toc şi o peniţă. Coborî gura cea năzdrăvană, apucă între dinţi peniţa, o înmuie în călimară şi scrise pe nerăsuflate, rândurile pe care, dumneavoastră, cinstite cititorule, tocmai le ai în faţă. De ţi-au plăcut vorbele meşteşugite din care este alcătuită povestea noastră, de ţi-a priit savoarea lor înmiresmată, află că năzdrăvana gură ţi-a adus pe tavă, cuvinte savuroase, ghiduşe şi jucăuşe tocmai de pe fundul bălţii fermecate, ca să le ronţăi şi tu cu nesaţ, să le bei sevele şi să te desfeţi dintr-însele după pofta inimii.

Mi-am dat arama pe faţă!

După mai bine de doi ani de absenţă nejustificată (habar n-am ce fel de cai verzi pe pereţi am căutat prin tot felul de lumi cărora ştiam prea bine ca nu le aparţin), I am back in my world! Adică lumea aia cu bere multă băută direct din sticlă (cine era blonda aia care anul trecut consuma cocktailuri multicolore cu umbreluţe si alte zorzoane foşnitoare?), lumea aia în care se ia porţia de râs zilnic în mod obligatoriu şi în doze atât de mari încat uneori am impresia ca o sa mor de supradoză.

Ce am căutat eu pe meleaguri străine locuite de roboţi încuiaţi, rutinaţi, aplatizaţi, imbecilizaţi, timoraţi, manipulaţi, aroganţi, dezolaţi, debusolaţi, frustraţi, terminaţi, dezamăgiţi, botoşi, morocănoşi, fricoşi şi zeloşi? In loc sa urc şi eu pe scara socială, ierarhică, economică şi istorică, m-am prabuşit subit şi patetic într-un material inestetic (şi mai ales urât mirositor, de-a dreptul duhnitor). Am încercat şi eu să intru în rand cu lumea, să mă ocup de chestiuni “serioase” şi “scorţoase”, că cică numai aşa îţi faci un rost in viaţă, doar aşa ajungi şi tu cineva, aşa că las-o, fată, mai moale cu prostiile, maturizează-te, concentrează-te, că şi aşa ai făcut o şcoala care nu-ţi foloseşte la nimic! Ţi se oferă o şansa mare, n-o poţi călca, pur si simplu, în picioare! Îţi faci si tu un CV serios şi-apoi mai vezi şi tu cum iese! În viaţă nu poţi face doar ce-ţi place! (asta era vocea raţiunii mele de pe atunci, după cum se vede, cam neinteleaptă şi închistată în vechi clişee uzate, tocite şi plate). Şi uite aşa am ajuns să ma pierd într-o identitate falsă (mi-am zis la început “e doar o mască, o pun şi-o scot când vreau”, dar ţi-ai gasit!) şi marea mea ascensiune pe scara socială s-a dovedit o adevarată degringoladă. A urmat o depresie acută şi slută, o angoasă groasă şi anxioasă şi o ipohondrie cu pălărie. Zăceam astfel într-o stare labilă, dulgeacă şi zemoasă, cu gust de sirop fară dop, înca puţin şi mă făceam fan de telenovele sau sufeream suspinâd pe manele. Situaţia era fără ieşire, căci se făcuse groasă şi vâscoasă (mirosul nu-l mai simţeam din cauza rinitei acute dar se vedea foarte clar că pute). Nu găseam o portiţa de evadare căci memoria mi-o pierdusem, pasămite pe undeva prin dosare. Şi nu mai ştiam încotro s-o apuc sau care e lumea în care ar trebui să fug. Cu alte cuvinte, uitasem cine eram, uitasem şi că mă prefăceam (adică începusem să cred şi eu în blonda confecţionată atat de frumos, chiar de mine creată). Salvarea a venit la cutie, împachetată şi sigilată şi in ea o vopsea de păr castanie (unii susţin că ar fi fost arămie şi că m-aş fi vopsit cu ea pe faţă, dar ăştia mint de îngeaţă apele şi supapele). Primul semn de bun augur (dupa şocul ce mi l-a provocat brusca-mi schimbare de înfăţişare) l-am primit de la cokteilul foşnitor şi multicolor care m-a văzut, nu m-a recunoscut, şi brusc, din delicios s-a preschimbat în scârbos. De aici încolo totul a mers ca pe roate. Povestea e complicată şi alambicată. Cu inima stransa între dinţi, mi-am luat bocceluţa în spinare, câteva merinde, să am de mâncare, şi cu drag am pus piciorul în prag.
Dupa fel de fel de peripeţii şi alte minunăţii m-am întors printre nebunii mei (alţii decât cei de odinioară, dar la fel de haioşi, voioşi, jucauşi, ghiduşi, cheflii, zurbagii, zurlii, smintiţi, ţăcăniţi şi aiuriţi), mi-am regăsit visele uitate la uscat într-un pod ruinat iar muzica mea suna din nou curat (în timpul periplului prin tărâmul proceselor verbale, al adreselor oficiale şi al rapoartelor anuale, aproape ca uitasem cum e să te ameţeşti voluptos cu psihedelice acorduri floydiene).
Aşadar, bine am (re)venit, bine (că) m-am găsit!

Morala: Lupul îşi schimbă părul dar buturuga mica zgârie rău!

PS: Mulţumesc pe această cale şi muzului meu întru cuvinte meşteşugite (ştie el care că doar se simte cu musca pe căciulă) pentru inspiraţiunea divină (di vină suntem amandoi!). fară de care, rândurile de mai sus n-ar fi avut aceeaşi savoare!