Mănânc şi plâng, mănânc

Jump to Comments

Ştiu că ăsta este blogul meu ăla vesel, cu poveşti hazoase şi întâmplări hazlii, dar uite că nu mă pot abţine şi, de data asta, vreau să vă fac să plângeţi! Ce, numa io să bocesc aici de una singură? Vinovat e Lucas care mi-a trimis aseară linkul ăsta şi m-a făcut să îmi amintesc de copilărie şi de poveştile mai puţin vesele care îmi erau atât de dragi. Doamne cum o mai băteam pe mama la cap să ne citească “Puiul” lui Alexandru Brătescu – Voineşti o dată şi încă o dată şi cum mai boceam toate trei în cor! Dar tot nu ne săturam de povestea aia!

Cu “Moartea Căprioarei” la fel! Deşi nici în ruptul capului nu puteam să pricep cum se poate una ca asta?! Degeaba îmi explica mama că oamenii ăia erau săraci, le era foame, acasă o fetiţă era bolnavă şi avea nevoie de mâncare, nu era chip să mă lămurească! Cum să mânânci o căprioară? Oricât de flămând şi de bolnav ai fi, cum să faci una ca asta? mă întrebam, în naivitatea-mi de copil. Dar uite că am crescut, sunt orice altceva numai naivă nu, dar aşa ceva este încă peste putinţa mea de înţelegere! Aşa carnivoră cum sunt eu, căprioară n-aş băga nici sub ameninţarea morţii! Mi-s tare dragi animalele ăstea! Ar fi ca şi cum aş mânca-o pe Pisulina mea. Cum să o mănânc pe Pisulina? Păi mai bine murim noi toate de foame decât să se întâmple ceva cu ea! Adică dacă noi ne-am pierde brusc locurile de muncă, dacă ar da foametea şi seceta peste noi şi soră-mea (doamne fereşte!) s-ar îmbolnăvi, credeţi că am tăia-o pe Pisulina? ) . Mai degrabă ne-am tăia noi câte o mână dacă ar păţi Pisulina însăşi ceva!

Dar să nu mai aberez şi să revin la oile (pardon căprioarele noastre). Aşadar, trebuie să recunosc că, pentru mine, cea mai bună legumă din lume tot carnea rămâne. Nu e bine, nu e frumos, nu e sănătos, nu e etic, dar ăsta e crudul adevăr, nu are sens să mă ascund după deget şi să fac aici pe mironosiţa ecologistă şi vegetariană. Cu toate asta vă spun că până şi păcătoasa de mine s-ar apuca de mâncat iarbă (iarba din aia de care mănâncă ierbivorele , iar vă gândiţi la prostii! ) şi rădăcini, numai căprioară să nu mănânc! Jur pe ce am io mai scump că dacă va veni ziua în care va trebui să aleg din două una: căprioară sau vinete, pe cuvântul meu că aş alege vinetele! Eu care, din principiu, nu am pus gura în viaţa mea pe leguma asta ciudată!

Acuma să nu mă înţelegeţi greşit! Să nu carecumva să credeţi că am ceva cu dragul de Labiş şi cu poezia asta! Departe de mine asemenea gânduri! Ba din contră, “Moartea căprioarei” rămâne pentru mine una dintre cele mai dragi poezii ale copilăriei mele. Aşa că azi m-am uitat iar la clipul ăsta şi iar am bocit de parcă nu mi-o ajuns azi noapte. Şi uite cum îmi dau io sigură din nou arama pe faţă de câte ori mă sensibilizez la chestiuni pe care unii le consideră prea patetice. Şi tocmai io, aia cu sânge rece, aia care numai la băşcălie şi mişto-uri se pricepe, aia de îi în stare să râdă cu gura până la urechi în momente solemne în care numa’ de râs nu-i loc! Prin urmare, îmi dau acuma singură cu firma în cap şi vă invit să vizionaţi clipul de mai jos.

Vă sfătuiesc să vă înarmaţi cu multe batistuţe de şters lacrimile şi mucii! A! Şi să nu uit! Cel mai tare e să luaţi şi o mică gustare lângă monitor (de preferinţă deasupra tastaturii ca sa nu faceţi mizerie pe covor că printre taste e normal oricum să fie plin de miezi ) nu de alta da dă bine la final: “Mănânc şi plâng, mănânc!”

P.S: Lucas dragă, mulţam fain de link! Atâta m-am cântat la el de nu-i adevărat da păntru aia tăt mi drag de numa!

Iar lui LonelyMoonRise: Ai lucrat ceva la chestia asta! Felicitări pentru clip!

4 Comentarii

Filed under vrute si nevrute