Miraju nostru ametitor, de ciuda ca plec la mare inaintea ei si o las sefa pe mosia folkblogului s-a gandit sa-mi dea de lucru fix acuma cand abia mai prididesc cu facutul de bagaje si ultimele probleme folkistice arzatoare si m-a lepsuit cu mult tupeu (deci miraja nu-i rusinoasa, chiar daca asa pare la prima vedere).

Asadar, iata si prima mea leapsa:

o luna: mai

o zi a saptamânii: sambata

o parte a zilei: miezul noptii

o directie: in sus

o virtute: incredere

o personalitate istorica: Carol I

o planeta: Mercur

un film: La vita e bella

un lichid: o licoare galben-aurie, spumoasa si gazoasa, de preferinta rece si servita direct din sticla

o piatra: una simpla, aparent neinteresanta, culeasa de pe plaja si pastrata ca amintire a unor clipe frumoase

un tip de vreme: soare cu dinti

un instrument muzical: muzicuta

o emotie: emotie estetica

un sunet: zgomot de sticle rasturnate pe scarile din Autograf )

un element:  apa

un cântec: Haideti sa credem in flori  – Dinu Olarasu (nu de alta da o zis miraju inaintea mea „Shine on you crazy diamond” si daca zic si eu, zice ca ma iau dupa ea. deci daca nu-i Floyd, ii bun si Dinu al nostru ) )

o carte: Maestrul si Margareta – Mihail Bulgakov

un scriitor: Eugen Ionesco

personaj de fictiune: marmota care invelea ciocolata in staniol

oras: Cluuuuuuuuuuuj.  No binie!

o aroma: de fan proaspat cosit

o culoare: verde

un material: in topit

un cuvânt: „cuvant”

o parte a corpului: cap

o expresie a fetei: zambet

personaj de desene animate: veverita din Ice Age )

forma geometrica: dodecagon (nu de alta da-mi place cuvantu asta ) )

numar: 3

un mijloc de transport: tren

o haina: fusta lunga inflorata

Leapsa merge mai departe la concurentza din bucate, bogdan si sinzi.

Va puuup! Plec la mare! Ne vedem in Vama!

Care au durat de data asta aproape un an, revin şi eu pe aici nu de alta da parcă după atâta folkbloguit în neştire mi s-a făcut şi mie poftă de un loc virtual numai al meu în care să pot înşira verzi şi uscate fără să-mi pun problema de profesionalism, părere obiectivă, punct de vedere avizat, etc etc … Şi cum o bună parte din ceilalţi membrii folkbloghişti (miragecj, cantafabule, sinzilup, maggie may, bogdan) mă delectează aproape zilnic cu postările lor pe blogurile personale, mi-am zis că ar fi cazul să se urnească şi ditai shefa că aşa nu se mai poate. Nu ştiu dacă o să-mi iasă de data asta, dar promit solemn că dacă nu reuşesc, voi închide pe veci această tentativă eşuată de blog personal. Nu de alta, dar mă cam fac de mândră minune cu el )

Profit de ocazia asta pentru a-i invita pe cei 1-2 vizitatori absolut întâmplători ai acestui loc părăsit şi lăsat în paragină să ne viziteze la noua adresă a Folkblogului, adica la www.folkblog.ro . Sper să vă placă acolo. Veţi avea ocazia să vedeţi şi faţa mea serioasă, de shefă responsabilă care postează fel de fel de ştiri, cronici, editoriale şi alte minuni de felul acesta. Acolo nu-mi permit pauze de un an şi mai am, alături de mine, o gaşcă din ce în ce mai mare de nebuni frumoşi, talentaţi şi iubitori de muzichii faine, fără de care acel loc nu ar fi ajuns niciodată atât de departe.

Multe s-au întâmplat în ultimul an, prea multe ca să le povestesc aici, cert este că a fost una dintre cele mai faine perioade ale vieţii mele şi sper că lucrurile vor continua pe făgaşul ăsta încă mulţi ani de acum încolo. Dacă în primul post de pe acest blog vă povesteam (pe un ton ghiduş dar, zic eu, plin de subînţeles) despre cum mi-am dat arama pe faţă şi am început să revin la mine, cea adevărată, cea renegată atâţia şi atâţia ani, astăzi vă pot spune, cu mâna pe inimă, că pasul făcut atunci a fost poate cel mai important pas din viaţa mea. Din acel moment totul a început să se lumineze şi lumea să îşi dezvăluie întregul ei farmec, de atunci am început să fac o mulţime de lucruri care îmi fac plăcere şi cât mai puţine dintre cele care mă plictisesc sau mă dezgustă, de atunci am adunat o colecţie impresionantă de oameni frumoşi şi clipe de neuitat, de atunci mi-e frică mai puţin şi visele mele se transformă toate, cu timpul, în realitate.  Dar despre asta am tot scris în editorialele mele de pe FolkBlog şi deja simt că mă repet mai mult decât ar trebui.

Blogul de faţă iniţial ar fi trebuit să fie altfel decât un blog obişnuit, aş fi vrut să public aici poveşti mai mult sau mai puţin trăznite, mai mult sau mai puţin ghiduşe, aş fi vrut să fac aici un mic exerciţiu de stil … Nu prea a ieşit. Recunosc că puţine chestii scrise aici îmi mai plac astăzi (eu fiind de regulă cel mai dur critic al meu ) . Să le şterg însă, ori să încep alt blog nu ştiu dacă ar fi totuşi cea mai bună soluţie. Le voi lăsa pe toate aşa cum sunt şi voi încerca de acum încolo să scriu aici cât mai des, încă nu ştiu pe ce teme, va fi probabil un blog ca toate blogurile, un loc în care voi vorbi despre mine şi lucrurile care-mi plac, despre cărţi, muzici, concerte, filme şi călătoriile (destul de dese) pe care le fac în scopuri concertistice în general. Şi poate, din când în când, şi câte o poveste mai mult sau mai puţin fantasică/ghiduşă/trăznită. Vom vedea. Important este că m-am urnit. Aşadar, bine (mi-)am revenit!

În final, vă las să cădeţi într-o binevenită transă psihedelică floydiană cu un cântec pe care eu una îl ascult ori de câte ori simt că pericolul amorţirii confortabile mă paşte:

…Care au durat vreo 3 săptămâni am scos-o la capăt şi de data asta şi am lansat numărul 3 al blogorevistei noastre!! Pot aşadar să plec liniştită la Vama Veche! Nu ca să îmi găsesc pereche ci ca să-mi văd “corifeii” preferaţi la unul dintre cele mai importante evenimente folk din ţară: Festivalul Folk You!

Dacă ar ştii corifeii ăştia la câte am renunţat eu doar de dragul lor, ce sacrificii am mai făcut ca să ajung în Vamă, în ce condiţii o să locuiesc (bine că eu una abia aştept să mă înghesui în cort pe plajă că, după câţiva ani de vacanţe de pensionară, tare dor îmi era de puţină aventură, da ei nu trebuie să ştie asta ) cu siguranţă mi-ar dedica albume întregi! Dar, din păcate nu ştiu ei şi, în plus, e plină Vama de oameni ca mine, aşa că nimeni nu o să-mi ridice statuie! Oricum abia aştept să mă văd acolo!

Am reuşit să fac şi nişte shopping extrem de avantajos zilele astea . Pe lângă o grămadă de ţoale de vară ieftine şi faine, am şi io, în sfârşit, un rucsac calumea, sac de dormit şi izopren. Sunt tare mândră de noile achiziţii! Un cort propriu şi personal să-mi mai iau şi o să mă consider împlinită, căpătuită şi la casa mea )

Şi acuma, ca să vă fac poftă de mare şi ca să le fac în ciudă celor care nu au reuşit să-şi ia concediu ca să ajungă la Folk You, uite-l şi pe “spiriduşul” de Olăraşu cântând imnul festivalului:

Ştiu că ăsta este blogul meu ăla vesel, cu poveşti hazoase şi întâmplări hazlii, dar uite că nu mă pot abţine şi, de data asta, vreau să vă fac să plângeţi! Ce, numa io să bocesc aici de una singură? Vinovat e Lucas care mi-a trimis aseară linkul ăsta şi m-a făcut să îmi amintesc de copilărie şi de poveştile mai puţin vesele care îmi erau atât de dragi. Doamne cum o mai băteam pe mama la cap să ne citească “Puiul” lui Alexandru Brătescu – Voineşti o dată şi încă o dată şi cum mai boceam toate trei în cor! Dar tot nu ne săturam de povestea aia!

Cu “Moartea Căprioarei” la fel! Deşi nici în ruptul capului nu puteam să pricep cum se poate una ca asta?! Degeaba îmi explica mama că oamenii ăia erau săraci, le era foame, acasă o fetiţă era bolnavă şi avea nevoie de mâncare, nu era chip să mă lămurească! Cum să mânânci o căprioară? Oricât de flămând şi de bolnav ai fi, cum să faci una ca asta? mă întrebam, în naivitatea-mi de copil. Dar uite că am crescut, sunt orice altceva numai naivă nu, dar aşa ceva este încă peste putinţa mea de înţelegere! Aşa carnivoră cum sunt eu, căprioară n-aş băga nici sub ameninţarea morţii! Mi-s tare dragi animalele ăstea! Ar fi ca şi cum aş mânca-o pe Pisulina mea. Cum să o mănânc pe Pisulina? Păi mai bine murim noi toate de foame decât să se întâmple ceva cu ea! Adică dacă noi ne-am pierde brusc locurile de muncă, dacă ar da foametea şi seceta peste noi şi soră-mea (doamne fereşte!) s-ar îmbolnăvi, credeţi că am tăia-o pe Pisulina? ) . Mai degrabă ne-am tăia noi câte o mână dacă ar păţi Pisulina însăşi ceva!

Dar să nu mai aberez şi să revin la oile (pardon căprioarele noastre). Aşadar, trebuie să recunosc că, pentru mine, cea mai bună legumă din lume tot carnea rămâne. Nu e bine, nu e frumos, nu e sănătos, nu e etic, dar ăsta e crudul adevăr, nu are sens să mă ascund după deget şi să fac aici pe mironosiţa ecologistă şi vegetariană. Cu toate asta vă spun că până şi păcătoasa de mine s-ar apuca de mâncat iarbă (iarba din aia de care mănâncă ierbivorele , iar vă gândiţi la prostii! ) şi rădăcini, numai căprioară să nu mănânc! Jur pe ce am io mai scump că dacă va veni ziua în care va trebui să aleg din două una: căprioară sau vinete, pe cuvântul meu că aş alege vinetele! Eu care, din principiu, nu am pus gura în viaţa mea pe leguma asta ciudată!

Acuma să nu mă înţelegeţi greşit! Să nu carecumva să credeţi că am ceva cu dragul de Labiş şi cu poezia asta! Departe de mine asemenea gânduri! Ba din contră, “Moartea căprioarei” rămâne pentru mine una dintre cele mai dragi poezii ale copilăriei mele. Aşa că azi m-am uitat iar la clipul ăsta şi iar am bocit de parcă nu mi-o ajuns azi noapte. Şi uite cum îmi dau io sigură din nou arama pe faţă de câte ori mă sensibilizez la chestiuni pe care unii le consideră prea patetice. Şi tocmai io, aia cu sânge rece, aia care numai la băşcălie şi mişto-uri se pricepe, aia de îi în stare să râdă cu gura până la urechi în momente solemne în care numa’ de râs nu-i loc! Prin urmare, îmi dau acuma singură cu firma în cap şi vă invit să vizionaţi clipul de mai jos.

Vă sfătuiesc să vă înarmaţi cu multe batistuţe de şters lacrimile şi mucii! A! Şi să nu uit! Cel mai tare e să luaţi şi o mică gustare lângă monitor (de preferinţă deasupra tastaturii ca sa nu faceţi mizerie pe covor că printre taste e normal oricum să fie plin de miezi ) nu de alta da dă bine la final: “Mănânc şi plâng, mănânc!”

P.S: Lucas dragă, mulţam fain de link! Atâta m-am cântat la el de nu-i adevărat da păntru aia tăt mi drag de numa!

Iar lui LonelyMoonRise: Ai lucrat ceva la chestia asta! Felicitări pentru clip!

]]> http://alinaioana.wordpress.com/2008/07/29/mananc-si-plang-mananc/feed/ 4 alinaioana http://alinaioana.wordpress.com/2008/07/15/google-gives-cu-bata-n-balta-sau-lost-into-traduceri/ http://alinaioana.wordpress.com/2008/07/15/google-gives-cu-bata-n-balta-sau-lost-into-traduceri/#comments Tue, 15 Jul 2008 12:18:07 +0000 alinaioana http://alinaioana.wordpress.com/?p=45 ]]>

La deja celebra mea poveste (celebră datorită lungimii de-a dreptul aberante pe care o are ) despre peripeţiile lui Gurăspartă şi ale tovarăşului ei Necioplit cineva mi-a lăsat un comentariu în limba engleză care suna cam aşa: “Somehow i missed the point. Probably lost in translation”. Eu una nu pot decât să îi mulţumesc acestui Soupcon că m-a vizitat şi m-a citit deşi, în cazul în care nu este român, nu prea pot să înţeleg cum de s-a chinuit el şi şi-a pierdut câteva minute preţioase cu un asemenea text pe care, vorba aia, nici măcar românii nu prea au răbdare să îl citească până la capăt (sincer nici eu nu am ) ).

Nu ştiu de ce azi mi-am amintit de acest comentariu şi de “google translate” care are acum şi opţiune de tradus din limba română şi mi-am zis: “Ia să văd dacă google se pierde into translations?” şi i-am dat roboţelului googleian să traducă el frumos păginuţa mea de vorbe meşteşugite, ghiduşe şi iscusite. Şi iacă-tă ce a ieşit (dau doar câteva exemple din cele care mi s-au părut mai ilustrative ):

Din povestea cu Gurăspartă şi anume “What gave the bâta-n baltă Necioplit and Gurăspartă” )

“At first glance, Gurăspartă was a mărinimie without boundaries, mărinimie which was known throughout ţinutul. When a vietate are in need, when you have no n-after drink water, residents said ţinutului him: “Go to Gurăspartă!” And întradevăr amărâtul their potolea hunger and thirst especially when listening to this povaţă. Because our front găsea always something for everyone.”

“Gurăspartă remaining prostită. Vis have been or aievea? The frecă blindfolded nedumerită. It could have been sticluţa verzuie which rămăsese Big smiling măsuţa on bordeiul of them would say that our front, good account, had a hunger to have vedenii. Luă Gurăspartă sticulţa and bău with thirsty spumoasa licoare of gold. The time to feel like May întremată nor hungry I was thirsty, and no one but him venise feel terrible state bullshit.”

Şi câteva exemple din prima mea povestioară şi anume “I gave arama the face!” ) :

“I got bocceluţa the spine, some merinde to have food, and I always put my foot in the threshold.“

“ After equally as peripeţii and other minunăţii I came back through my mad (other than those in the past, but as fun, voioşi, jucauşi, ghiduşi, cheflii, zurbagii, zurlii, smintiţi, ţăcăniţi and aiuriţi), I I have forgotten to retrieve their dreams in a land bridge and ruined my music sounds clean again (during periplului by tărâmul minutes, the official address and annual reports, almost as uitasem how to ameţeşti voluptos with psihedelice agreements floydiene).” )

Nu ştiu voi dar I am pur and simplu totalmente lost into translaţii! Dar e aşa de fun de îmi vine să die de râs! ) . Dacă vreţi şi voi să play with cuvinte meşteşugite translated in other limbi intraţi pe google translate şi have fun!

Nu lenea mea proverbială e vinovată pentru felul în care am lăsat de izbelişte acest blog. De data asta chiar am fost ocupată cu o puzderie de proiecte, care mai de care mai interesante şi mai plăcute. Printre alte, ia uitaţi-va ce am comis în ultima vreme: FolkBlog – Blogorevista folkului românesc.

Sper să vă placă şi să mă vizitaţi şi acolo. Voi vieţui mai mult în această nouă căsuţă virtuală, la construirea căreia am pus foarte mult suflet. Asta nu înseamnă că nu voi mai reveni, din când în când cu noi poveşti şi pe acest blog.

După mai bine de doi ani de absenţă nejustificată (habar n-am ce fel de cai verzi pe pereţi am căutat prin tot felul de lumi cărora ştiam prea bine ca nu le aparţin), I am back in my world! Adică lumea aia cu bere multă băută direct din sticlă (cine era blonda aia care anul trecut consuma cocktailuri multicolore cu umbreluţe si alte zorzoane foşnitoare?), lumea aia în care se ia porţia de râs zilnic în mod obligatoriu şi în doze atât de mari încat uneori am impresia ca o sa mor de supradoză.

Ce am căutat eu pe meleaguri străine locuite de roboţi încuiaţi, rutinaţi, aplatizaţi, imbecilizaţi, timoraţi, manipulaţi, aroganţi, dezolaţi, debusolaţi, frustraţi, terminaţi, dezamăgiţi, botoşi, morocănoşi, fricoşi şi zeloşi? In loc sa urc şi eu pe scara socială, ierarhică, economică şi istorică, m-am prabuşit subit şi patetic într-un material inestetic (şi mai ales urât mirositor, de-a dreptul duhnitor). Am încercat şi eu să intru în rand cu lumea, să mă ocup de chestiuni “serioase” şi “scorţoase”, că cică numai aşa îţi faci un rost in viaţă, doar aşa ajungi şi tu cineva, aşa că las-o, fată, mai moale cu prostiile, maturizează-te, concentrează-te, că şi aşa ai făcut o şcoala care nu-ţi foloseşte la nimic! Ţi se oferă o şansa mare, n-o poţi călca, pur si simplu, în picioare! Îţi faci si tu un CV serios şi-apoi mai vezi şi tu cum iese! În viaţă nu poţi face doar ce-ţi place! (asta era vocea raţiunii mele de pe atunci, după cum se vede, cam neinteleaptă şi închistată în vechi clişee uzate, tocite şi plate). Şi uite aşa am ajuns să ma pierd într-o identitate falsă (mi-am zis la început “e doar o mască, o pun şi-o scot când vreau”, dar ţi-ai gasit!) şi marea mea ascensiune pe scara socială s-a dovedit o adevarată degringoladă. A urmat o depresie acută şi slută, o angoasă groasă şi anxioasă şi o ipohondrie cu pălărie. Zăceam astfel într-o stare labilă, dulgeacă şi zemoasă, cu gust de sirop fară dop, înca puţin şi mă făceam fan de telenovele sau sufeream suspinâd pe manele. Situaţia era fără ieşire, căci se făcuse groasă şi vâscoasă (mirosul nu-l mai simţeam din cauza rinitei acute dar se vedea foarte clar că pute). Nu găseam o portiţa de evadare căci memoria mi-o pierdusem, pasămite pe undeva prin dosare. Şi nu mai ştiam încotro s-o apuc sau care e lumea în care ar trebui să fug. Cu alte cuvinte, uitasem cine eram, uitasem şi că mă prefăceam (adică începusem să cred şi eu în blonda confecţionată atat de frumos, chiar de mine creată). Salvarea a venit la cutie, împachetată şi sigilată şi in ea o vopsea de păr castanie (unii susţin că ar fi fost arămie şi că m-aş fi vopsit cu ea pe faţă, dar ăştia mint de îngeaţă apele şi supapele). Primul semn de bun augur (dupa şocul ce mi l-a provocat brusca-mi schimbare de înfăţişare) l-am primit de la cokteilul foşnitor şi multicolor care m-a văzut, nu m-a recunoscut, şi brusc, din delicios s-a preschimbat în scârbos. De aici încolo totul a mers ca pe roate. Povestea e complicată şi alambicată. Cu inima stransa între dinţi, mi-am luat bocceluţa în spinare, câteva merinde, să am de mâncare, şi cu drag am pus piciorul în prag.
Dupa fel de fel de peripeţii şi alte minunăţii m-am întors printre nebunii mei (alţii decât cei de odinioară, dar la fel de haioşi, voioşi, jucauşi, ghiduşi, cheflii, zurbagii, zurlii, smintiţi, ţăcăniţi şi aiuriţi), mi-am regăsit visele uitate la uscat într-un pod ruinat iar muzica mea suna din nou curat (în timpul periplului prin tărâmul proceselor verbale, al adreselor oficiale şi al rapoartelor anuale, aproape ca uitasem cum e să te ameţeşti voluptos cu psihedelice acorduri floydiene).
Aşadar, bine am (re)venit, bine (că) m-am găsit!

Morala: Lupul îşi schimbă părul dar buturuga mica zgârie rău!

PS: Mulţumesc pe această cale şi muzului meu întru cuvinte meşteşugite (ştie el care că doar se simte cu musca pe căciulă) pentru inspiraţiunea divină (di vină suntem amandoi!). fară de care, rândurile de mai sus n-ar fi avut aceeaşi savoare!:D